Vocabularul limbii române

Vocabularul sau lexicul unei limbi reprezintă totalitatea cuvintelor existente în limbă. Vocabularul este compartimentul cel mai supus schimbărilor (apar cuvinte noi şi dispar cuvinte).

Sensul cuvintelor:

1. Sensul propriu - este sensul obişnuit al unui cuvânt cunoscut de către toţi vorbitorii şi legat de un aspect din realitate. Are două aspecte:

• sensul propriu de bază – adică ceea ce un cuvânt are specific în orice context. Exemplu: Şi-a rupt braţul – parte a corpului
• sensul propriu secundar – rezultă dintr-o asemănare şi depinde de context. Exemplu: Braţul balanţei s-a rupt.

2. Sensul figurat - este sensul neobişnuit al unui cuvânt care dă o imagine expresivă în context. Exemplu: Braţul soarelui îmbrăţişează întreaga vie.

Regionalismele sunt cuvinte sau expresii întrebuinţate numai în anuminte regiuni ale ţării. Ele pot fi:

1. lexicale - cuvinte care circulă numai în anumite zone geografice, în limba literară, folosindu-se sinonime ale acestora. Exemple: Moldoveneşti: barabule - cartofi; perjă - prună ; ciubotă - cizmă; Ardeleneşti: bolund - nebun; farbă - vopsea; bai - supărare; Munteneşti: ciurdă - cireadă; conci – coc;
2. fonetice (sau de pronunţare) - rostite în alt mod decât în limba literară. Exemple: dă - de; neşte - niste;
3. morfologice sau gramaticale - forme verbale folosite în anumite regiuni diferite din cele limba literară. Exemple: o fost, s-o dus.